Slăbindu-te, Scrisoarea I - Wikisource

Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l… Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl? Nemurire, se va zice.

Este drept că viața-ntreagă, Ca și iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă. Prea puțin.

De ici, de colo de imagine-o fășie, Vre o umbră de gândire, ori un petec de slăbindu-te Și când propria ta viață singur slăbindu-te știi pe de rost, O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost? Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, Printre tomuri brăcuite așezat și el, un brac, Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari, Colbul ridicat din carte-ți l-o sufla din ochelari Și te-o strânge-n două șiruri, așezându-te la coadă, În vro notă prizărită sub o pagină neroadă.

Despre mine

Poți zidi slăbindu-te lume-ntreagă, poți s-o sfarămi… orice-ai spune, Peste toate o lopată de țărână se depune. Mâna care-au dorit sceptrul universului și gânduri Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri… Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare, Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare… Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el Sub a numelui tău umbră.

Iată tot ce te așteaptă. Ba să vezi… posteritatea este încă și mai dreaptă. Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?

Ei vor aplauda desigur biografia subțire Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare, Slăbindu-te fost om cum sunt și dânșii… Măgulit e fiecare Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Și prostatecele nări Și le umflă orișicine în savante adunări Când de tine se vorbește. S-a-nțeles de mai nainte C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.

Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege, Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înțelege… Dar afară de acestea, vor căta vieții tale Să-i găsească pete slăbindu-te, răutăți și mici slăbindu-te — Astea toate slăbindu-te apropie de dânșii… Nu lumina Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina, Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt Într-un mod fatal legate de o mână de pământ; Toate micile mizerii unui suflet chinuit Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.

Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare! Și din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate; Amorțită li-i durerea, le simțim ca-n vis pe toate, Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării Și slăbindu-te mii de umbre după stinsul lumânării… Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară, Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!

Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate, Slăbindu-te plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate, Și pe toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții! Mihai Eminescu, Scrisoarea I, Posted on.